Ştiri:

Pe urmele lui Luchian: comoara ascunsã la BotoºaniInapoi  

Cea mai intimã ºi zguduitoare mãrturie despre ªtefan Luchian nu a fost niciodatã consemnatã pânã acum de biografii artistului. Am descoperit-o la Botoºani, popas timpuriu ºi efemer în viaþa marelui pictor. Un caiet cu însemnãrile celei care i-a fost alãturi pânã în ultima clipã dezvãluie detalii inedite despre un personaj devenit între timp legendã.

Încuiat cu grijã în vitrina Fundaþiei "ªtefan Luchian" din Botoºani se aflã un caiet cu paginile îngãlbenite. În el, Laura Cocea ºi-a notat amintirile - multe dintre ele legate de celebrul ei unchi, marele pictor al florilor.

Laura era fiica Paulinei Cocea, veriºoarã primarã cu ªtefan Luchian. Paulina ºi soþul ei, Ernest, erau foarte apropiaþi de artist. I-au fost alãturi la bine ºi la greu. La bine, Luchian i-a invitat sã locuiascã împreunã cu el într-o somptuoasã vilã pe care ºi-o cumpãrase la ªosea în 1896. Soþii Cocea ºi copiii lor s-au mutat în casa din Kiseleff ºi au rãmas acolo pânã în 1898, când pictorul a fost nevoit sã vândã proprietatea. Câþiva ani mai târziu, când sãnãtatea lui Luchian a început sã se deterioreze vizibil, soþii Cocea i-au întors favorul ºi l-au chemat sã stea cu ei. Au rãmas împreunã pânã la moartea pictorului, chiar dacã au fost nevoiþi sã schimbe mai multe locuinþe cu chirie.

Laura - alintatã "Lorica" - a crescut practic în preajma unchiului ei, pe care îl diviniza. I-a fost model pentru mai multe pânze celebre. A urmat ea însãºi Facultatea de Belle Arte. Apoi, în 1913 s-a cãsãtorit tot cu un pictor, Traian Cornescu. Împreunã i-au fost alãturi lui Luchian în cele mai grele momente ale vieþii lui - atunci când din cauza bolii nu mai putea þine pensula în mânã. Cei doi tineri l-au vegheat pânã în ultima clipã.

Mulþi ani mai târziu, Lorica ºi-a notat amintirile din copilãria ºi tinereþea ei. Pare incredibil cã aceastã mãrturie nu a fost consemnatã nicãieri. Caietul, aflat de mulþi ani în posesia Fundaþiei "ªtefan Luchian" din Botoºani, nu a fost niciodatã publicat pânã acum.

NICI SINGUR, NICI MEREU SÃRAC

Însemnãrile Laurei Cocea demonteazã mai multe mituri false referitoare la biografia lui ªtefan Luchian. În primul rând, cel conform cãruia marele artist ar fi murit singur ºi uitat de toþi. Chiar dacã nu s-a cãsãtorit ºi nu a avut copii, Luchian s-a bucurat totuºi de sprijinul unei familii devotate pânã la sacrificiu.

O altã prejudecatã încã larg rãspânditã este aceea cã pictorul ar fi trãit toatã viaþa în mizerie. Nimic mai fals. Chiar dacã a murit sãrac, ªtefan Luchian se nãscuse într-o familie înstãritã. Originile lui nu erau deloc plebee.

Cu toate cã a rãmas de timpuriu orfan de tatã (la numai 9 ani), Luchian s-a bucurat de o copilãrie lipsitã de griji ºi de o educaþie aleasã. Mama lui, Elena, ºi-ar fi dorit ca fiii ei sã îmbrãþiºeze cariera militarã, continuând tradiþia paternã. S-a resemnat însã în faþa refuzului hotãrât al primului ei nãscut. ªtefan a absolvit ªcoala de Belle Arte din Bucureºti. ªi-a continuat apoi studiile artistice la München ºi Paris, petrecând câte un an în fiecare dintre aceste metropole cultu­rale. În strãinãtate n-a dus deloc o existenþã asceticã, fiind familiarizat atât cu cursele de cai, cât ºi cu viaþa de noapte. Se pare, de altfel, cã în capitala Franþei a contractat groaznica maladie care avea sã-l rãpunã la numai 48 de ani.

Dupã moartea mamei sale, în februarie 1892, ªtefan Luchian s-a grãbit sã vândã casa din Popa Soare ºi, cu partea sa de moºtenire, s-a întors în toamna aceluiaºi an la Paris, unde timp de ºase luni a frecventat cursurile prestigiosului Colegiu Julien.

DE LA PROSPERITATE LA RUINÃ FINANCIARÃ ªI SENTIMENTALÃ

ªi dupã revenirea sa definitivã în þarã, în primãvara lui 1893, tânãrul pictor a continuat sã se bucure de prosperitate. Mai deþinea o moºie la Jugureanu pe care a lichidat-o rapid, investind banii în ipoteci. Generos ºi bonviveur, a devenit repede o figurã centralã a boemei bucureºtene. Laura Cocea noteazã în amintirile sale: "Bãrbaþii (familiei) în fiecare zi aveau cenaclu la cafenea. Capºa era locul unde schimbau ideile."

Timp de câþiva ani, grijile financiare nu l-au preocupat pe Luchian. Ba chiar, în 1996, ºi-a cumpãrat o vilã la ªosea. "Nu era o casã obiºnuitã, cum mai vãzusem pe cele în care locuisem pânã atunci", povesteºte tot Laura Cocea. Ea descrie în detaliu clãdirea imensã, pãtratã, cu intrãri pe fiecare laturã, cu grajduri ºi ºoproane, cuºti pentru curcani ºi un etaj rezervat servitorilor. "De la uºa cea mare din faþã, din vestibul, intrai în salonul mare ºi rotund ca la Atheneu; aici era ºi atelierul lui ªtefan", explicã nepoata pictorului. Amintirile ei despre aceastã perioadã sunt amintiri ale copilãriei. Nãscutã în 1893, Lorica nu mergea încã la ºcoalã când familia ei s-a mutat în vila din Kiseleff a unchiului artist. Un adevãrat paradis pentru cei doi copii ai soþilor Cocea, care se distrau întãrâtând curcanii sau spionând atelierul pictorului. Marea atracþie a fiecãrei zile era însã alta: "Aºteptam pe la ora 6:00 sã ne trimeatã la poartã sã chemãm un chelnãr de la Flora sã comandãm bunãtãþi ca îngheþatã sau lapte bãtut." Nici un nor nu pãrea sã umbreascã tabloul idilic al unei familii fericite. Dar aceastã perioadã binecuvântatã nu a þinut mult.

Artist genial, dar fãrã simþul banului sau al afacerilor, Luchian s-a trezit la 31 de ani sãrac. Plasamentele proaste ºi cheltuielile nechibzuite mãcinaserã încet, dar sigur averea moºtenitã de la pãrinþi. Lovitura de graþie i-a dat-o însã boala. Primele ei simptome s-au manifestat în iarna lui 1898, tocmai când pictorul, îndrãgostit nebuneºte, îºi fãcea planuri de cãsãtorie.

Marea iubire a lui ªtefan Luchian s-a numit Cecilia Vasilescu ºi era fiica primarului din Alexandria. Angajat sã picteze zidurile catedralei ortodoxe din localitate, o zãrise la o serbare popularã din oraº. Într-o însemnare datatã 29 iulie 1898, Luchian nota: "Am tresãrit. În alb, acelaºi înger trece cu încingãtoare verde, cu pãrul resfirat... Dupã prânz am încercat sã lucrez, dar nu ºtiu de ce culorile mi se pãreau întunecoase, fãrã viaþã. Am aruncat paleta ºi pensulele le-am rupt. Dupã câteva vizite am luat drumul pe cea mai frumoasã ºosea din Alexandria, unde locuieºte primarul ºi la care eram invitat sã luãm prânzul împreunã". Aici a descoperit-o pe Cecilia, cãreia s-a oferit sã-i de lecþii de desen.

Au urmat luni de curte asiduã ºi de corespondenþã pasionatã. Cecilia îi împãrtãºea sentimentele ºi nunta pãrea iminentã. Apoi, brusc, s-a declanºat maladia. Febrã mare ºi o erupþie de abcese purulente în gât l-au imobilizat la pat pe Luchian timp de trei sãptãmâni.

Prima recidivã, în martie 1899, a fost ºi mai violentã. Apoi, în iunie, artistul a primit o altã loviturã dureroasã: pãrinþii Ceciliei Vasilescu i-au refuzat ferm mâna fiicei lor. Mai mult decât dificultãþile materiale prin care trecea Luchian, a contat, probabil, stigmatul groaznicei lui boli.

AGONIE ªI CREAÞIE
Pentru ªtefan Luchian începuse calvarul. Maladia sa evolua rapid. În ianua­rie 1902, internat la Spitalul Pantelimon, îi mãrturisea într-o scrisoare lui Constantin Mille:

"Nu v-am scris, pentru cã mi-a fost tare rãu ºi încã mi-este, dar mai puþin decât îmi era. Pe lângã paralizia picioarelor, care de la ºolduri în jos îmi sunt complet amorþite ºi în imposibilitate de a face ceva cu ele, apoi încã o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu ºtiu cum sã o numesc, pentru cã doctorul nu a pus încã diagnosticul. Sunt aici de o lunã ºi jumãtate ºi nu am ajuns cel puþin nici sã cobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu, ce pune pentru cãutarea mea. ªi ºtiinþa are o limitã, aºa cã bietul doctor dã ºi el din umeri ºi îmi recomandã rãbdare".

Într-adevãr, ºtiinþa epocii s-a dovedit neputincioasã în faþa bolii care-l mãcina pe Luchian. Internãrile periodice în spital îl secãtuiau financiar, dar nu-i ofereau decât ameliorãri efemere ale simptomelor. Curând nu a mai ieºit din casã neînsoþit. În amintirile sale, Laura Cocea povesteºte de ce: "Într-una din acele seri, întorcându-se de la Kubler, nu a mai fost posibil sã facã un pas. A luat o trãsurã ºi, de atunci, se ducea numai acompaniat de tatãl meu la cafenea".

Paradoxal, din punct de vedere artistic se îndrepta spre apogeul creaþiei sale. Deºi trupul îl asculta din ce în ce mai puþin, penelul îi devenea tot mai expresiv, mai original. Perfect lucid, era tero­rizat de groaza cã în curând nu va mai fi în stare sã picteze.

Prea bolnav ca sã mai poatã petrece multe ore în afara casei, s-a vãzut nevoit sã renunþe la ieºirile în naturã. "Cred cã e ultima încercare pe care o mai fac cu peisajele, e prea greu, prea peste puterile mele", îi scria Luchian prietenului sãu, Virgil Cioflec, în vara lui 1909. Se afla la Moineºti. ªi, într-adevãr, intuise corect. Întors în Bucureºti, nu va mai pãrãsi pânã la sfârºitul vieþii Capitala.

Aºa au devenit florile tema predilectã a lui Luchian. Prin ele, natura pe care o iubea atât ajungea în camera sa de suferinþã. Laura Cocea îºi aminteºte în însemnãrile sale: "Florile rare i le aducea Cioflec. Anemonele, spre exemplu, le comanda el în Italia.

ªi cu câtã poftã se aºeza la lucru!".
Tot Lorica povesteºte cã, în ciuda bolii, Luchian rãmãsese la fel de "energic": "Când se apuca de lucru nimic nu-l oprea, (nici) dureri, (nici) vizite". "Era entuziast, când îi venea ceva în gând trebuia ime­diat gândul pus în aplicare. Dacã voia ceva, trebuia imediat sã pleci în oraº sã cumperi sau sã comanzi".

Dar boala continua sã progreseze. Curând, degetele artistului nu au mai putut controla pensula. Luchian nu s-a resemnat. A cerut sã îi fie legatã de încheieturã. ªi a continuat sã lucreze, cu febrilitate, încãpãþânându-se sã învingã limitãrile propriului trup. Celor care-l îndemnau la odihnã le rãspundea senin: "Credeþi cã existã o moarte mai bunã decât sã mori la lucru? M-am odihnit prea de ajuns în pat..." (Petru Comarnescu)

În ciuda suferinþelor cumplite, Luchian rãmãsese acelaºi om "blând ºi apropiat" - îºi aminteºte Laura Cocea. Ea povesteºte: "Dupã o crizã de dureri îºi întorcea capul de la perete ºi, privindu-ne cu ochii lui blânzi, ne spunea: "A trecut. S-a terminat. Hai sã stãm de vorbã". ªi începea sã ne povesteascã câte ceva din copilãrie".

PICTÂND DIN VORBE
În 1913, Laura Cocea s-a mãritat cu un vãr din Botoºani al tatãlui ei, pictorul Traian Cornescu. Tinerii cãsãtoriþi au plecat la Paris, unde au rãmas timp de un an. Despãrþirea de unchiul ªtefan a fost însã dureroasã. Lorica noteazã în caietul ei:

"... deºi plecam în voiaj de nuntã, am plâns, am plâns numai cã mi se pãrea cã-l las singur. Rãmâneau toþi ceilalþi ai casei care-l puteau ajuta la lucru, dar eu nu simþeam asta. Cei care mã conduceau mi se pãreau cã-s din altã lume, mã întrebam ce cautã acolo. Când a pornit trenul am izbucnit, nimeni nu mã putea împãca. Dar când ne-am întors dupã un an a fost ºi mai trist; casa era golitã de tablouri, toate ultimele bucãþi cu care-l lãsasem nu mai erau nici una, ºi toate portretele de familie. Asta n-ar fi fost nimic, dar aflu cã nici nu mai poate sã lucreze. Bucuria întoarcerii acasã a fost ºi mai tristã. Nu puteam sã concep aºa ceva. El, cu seninãtatea obiºnuitã, l-a luat pe bãrbatul meu lângã dânsul ºi l-a pus la lucru."

Traian Cornescu s-a dovedit un nepreþuit colaborator artistic. Urmând indicaþiile maestrului, aranja florile în vaze sau ulcele, îi pregãtea ºevaletul sau îi aºeza culorile pe paletã. Laura Cocea povesteºte cã soþul ei "era cam leneº dimineaþa, la sculat". Din odaia alãturatã îl auzeau pe Luchian strigând: "Hai bãiete, s-a fãcut 9, prezintã-te cu pânze întinse, cã ne apucã amiaza!".

"Când un tablou era terminat, îl auzeam: «Lorico, vino ºi-l dã la o parte, sã-l vedem câte parale face; e bun sau prost»".

Mai târziu, în ultima fazã a bolii, "Trãienicã" schiþa ºi desenul, dupã indicaþiile precise ºi detaliate ale lui Luchian. Apoi, marele artist desãvârºea tabloul, punând tuºele de culoare. Dar asta îl costa un efort supraomenesc.

O mãrturie zguduitoare despre acest calvar al creaþiei ne-a parvenit de la Nicolae Tonitza: "I-am legat pensula de antebraþul mâinii drepte (cãci boala i-a luat vigoarea degetelor) ºi mâna lui începe sã se zbatã nervos ºi stângaci pe suprafaþa pânzei ºi faþa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoºãtor... Rezonanþele nebãnuit de adânci ale unui suflet încã viu m-au impresionat pânã la laºitate. Am fugit din faþa acelei schingiuiri voite ºi - într-o camerã alãturatã, în urma perdelelor groase - am plâns, plânsul sec al neputinþei mele detestabile".

În camera lui Luchian din Botoºani, pe un ºevalet se aflã ultima pânzã la care a "lucrat" artistul înainte sã moarã: un cap de femeie, în semiprofil.

Culorile amintesc de paleta subtilã a maestrului, dar mâna care le-a aºternut a fost a lui Traian Cornescu. ªtefan Luchian nu mai putea picta decât cu cuvintele. Trupul îl abandonase, dar nu ºi pasiunea pentru picturã.

Postum, Luchian s-a mutat la Botoºani

ªtefan Luchian a murit în noaptea de 27 spre 28 iunie 1916 la Bucureºti. Departe de Moldova copilãriei sale. ªi, totuºi, atmosfera odãii în care artistul ºi-a trãit anii din urmã o regãsim la Botoºani, ºi nu în Capitalã.

În Botoºani, pe Strada Victoriei la numãrul 15, într-o frumoasã casã cu pridvor, existã o camerã din care Luchian pare sã fi plecat doar de câteva minute. Pe ºevalet îl aºteaptã o picturã neterminatã. Lângã pat, pe noptierã stau cãrþi ºi ziare parcã abia rãsfoite. În aer miroase a vopsele. O ceºcuþã cu cafea aºteaptã ultima sorbiturã. Maestrul nu poate fi departe...

"Am adus aici obiecte din ultimul domiciliu al pictorului », explicã Aglaia Corneanu, preºedinta Fundaþiei «ªtefan Luchian». Decorul a fost completat ºi cu piese care nu i-au aparþinut artistului, dar care provin din aceeaºi epocã. Nimic nu a fost însã adus întâmplãtor în aceastã reconstituire minuþioasã. În spatele fiecãrui obiect se ascunde o poveste, o trimitere biogra­ficã atent documentatã."

Sediul Fundaþiei "ªtefan Luchian" nu este propriu-zis o casã memorialã. Pentru simplul motiv cã, de fapt, artistul nu a locuit niciodatã aici. Construit pe la 1800, imobilul din Strada Victoria 15 a fost reºedinþa unui negustor armean, Vasile Ciomac. Era abandonat ºi în pragul nãruirii când, în 1996, pictoriþa Aglaia Corneanu l-a cerut Primãriei, angajându-se sã-l restaureze ºi sã-l tranforme într-un centru artistic dedicat memoriei lui Luchian.

Chiar dacã Luchian n-a cãlcat niciodatã în ea, casa din Strada Victoria merita cu prisosinþã sã fie inclusã în patrimoniul istoric ºi arhitectural al oraºului. Este o dovadã a mãiestriei meºterilor moldoveni ºi o minunatã interpretare popularã a stilului brâncovenesc. Chiar ºi numai pentru salvarea acestei bijuterii de armonie ºi simplitate, Aglaia Corneanu meritã felicitãri ºi recunoºtiinþã. Iar pasiunea ei pentru Luchian a plasat Botoºaniul pe traseul obligatoriu al fanilor marelui pictor.  

Neam de boieri
Contrar unei prejudecãþi încã foarte rãspândite, ªtefan Luchian nu provenea dintr-o familie modestã. Originile sale erau mult mai puþin umile decât a lãsat sã se înþeleagã cinematografia comunistã. Pe linie paternã se trãgea dintr-un neam de boieri moldoveni de rang mijlociu. Bunicul sãu era serdarul Vasile Luchian, «prezident al Eforiei » din Galaþi. Adicã un fel de echivalent al primarului din zilele noastre. Tatãl artistului, maiorul Dumitru Luchian, fusese camarad de arme ºi prieten cu Alexandru Ioan Cuza. Unionist convins, îºi adusese nevasta "de peste Milcov", din Þara Româneascã. Elena Luchian era fiica lui Iamandi Chiriacescu, proprietar agricol din Ialomiþa. La nuntã primise drept dotã o casã în Bucureºti, în Strada Popa Soare. Aici se vor muta cei doi soþi împreunã cu copiii lor în 1873, dupã trei ani petrecuþi la Botoºani.

Boala lui Luchian: ruºinoasã sau misterioasã?
Marele pictor al florilor s-a stins la doar 48 de ani mãcinat de o maladie cumplitã. Era aproape complet paralizat ºi avea dureri groaznice. Lupta lui cu boala începuse înainte sã împlineascã 31 de ani. În mod straniu, puþini autori îndrãznesc sã numeascã maladia care l-a transformat pe Luchian într-un invalid. Cei mai mulþi sugereazã discret cã ar fi fost vorba despre sifilis, groaznicul flagel al epocii. Simptomele corespund perfect formei neurolo­gice ale fazei terþiare : dureri acute ale încheieturilor, pierderea mobilitãþii, paralizie progresivã. Se presupune cã pictorul contractase infecþia încã din timpul ºederii sale la Paris. Sifilisul poate rãmâne ani de zile în stare latentã, fãrã sã se manifeste.Totuºi, existã ºi surse care avanseazã un alt diagnostic: scleroza în plãci. În fazã terminalã, aceastã maladie a sistemului nervos central afecteazã însã ºi vederea, concentrarea ºi capacitatea de a vorbi. Luchian nu a avut asemenea simptome. Majoritatea biografilor concluzioneazã cã sifilisul rãmâne ipoteza cea mai probabilã. Cum mai persistã însã prejudecata cã este o "boalã ruºinoasã", referirile directe sunt de obicei eludate pudibond. (M.M.)

Nãscut în garnizoanã, uitat la ªtefãneºti
ªtefan Luchian s-a nãscut la 1 februarie 1868 în in­cinta garnizoanei din târgul ªtefãneºtilor. Tatãl sãu, maiorul Dumitru Lu­chian, era comandantul Batali­onului 3 Grãniceri ºi fusese încartiruit aici cu un an înainte. Aici i s-au nãscut amândoi copiii. Apoi, în 1870, maiorul Luchan a demisionat din armatã ºi s-a în­tors cu familia la Botoºani, unde locuise ºi înainte de cãsãtorie. Deºi ªtefan Luchian este singura celebritate localã, doar un bust de piatrã mai aminteºte astãzi de le­gã­turile sale cu ªtefãneºtiul. Clãdirea în care s-a nãscut nu mai existã de mult. "Pe vechiul ei amplasament se aflã acum sediul poliþiei orãºeneºti", explicã prof. Aglaia Corneanu, preºedinta Fundaþiei "ªtefan Luchian" din Botoºani.

Da, din 2004, ªtefãneºtiul se poate lãuda cu statutul de oraº. În realitate a rãmas un mic târg de pro­vin­cie. Cei circa 5.800 de locuitori trãiesc, în co­ple­ºitoarea lor majoritate, din agriculturã. Cultivã pã­mântul ºi cresc vite. Lumea e sãracã ºi totul are un aer de paraginã. Muzeul dedicat memoriei pictorului, amenajat în incinta unei vechi ºcoli de la intrarea în localitate, este închis de mulþi ani. Prin acoperiºul spart, ploile au fãcut ravagii, ameninþând rezistenþa construcþiei. Umezeala risca sã distrugã exponatele. Au fost mu­tate toate la Muzeul Judeþean Botoºani pentru conservare. Primarul din ªtefãneºti a promis reabilitarea grabnicã a clãdirii. Au trecut de atunci aproape doi ani. De progresat, a progresat doar ruina.

Sursa : http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/redescoperirea-romaniei/pe-urmele-lui-luchian-comoara-ascunsa-la-botosani-513887.html




    Total 3 Comentarii
1
  Adaugat de: nrB5Mp86Eka3
09 August 2014 (15:40)
BzRavda0
Ana Moldovanu:Conform legislaţiei een viaroge, salariul Dvs se stabileşte een dependenţă de rezultatele individuale. Drept limită minimă şi garanţie a statului serveşte cua ntumul minim garantat al salariului een sectorul real, care eencepeend cu 1 mai curent este stabilit een mărime de 1300 lei, calculat pentru un program complet de lucru de 169 ore een medie pe lună (Hotăreerea Guvernului nr. 260 din 25. 04.2012).
  Adaugat de: OzP9t7tN8
04 Iunie 2016 (22:29)
2THp2HX8
2 juillet 2012I think this is among the such a lot vital inar omftion for me. And i am happy reading your article. However should remark on some general things, The website style is great, the articles is truly nice : D. Just right task, chee rs  
  Adaugat de: MVFhVsP4q
05 Iunie 2016 (02:12)
bLHksDmW2
We appreciate all of the sugstgeions and details we have obta ined from the individuals of this website. We will continue to follow the topics right here and hope to extend the ident ical volume of valuable details.
1
    *Toate campurile sunt obligatorii.
  Nume
 
  Titlu
 
  Text
 
NEWSLETTER
  Aboneaza-te la newsletter
  pentru a primi prin e-mail
  ultimile noutati
Opinia Publică
Care ar trebui sa fie prioritãțile instituțiilor statului pentru județul Botoșani ?
Investiții în infrastructurã
Investiții în sãnãtate
Valorificarea turismului rural
Investiții în agriculturã
Atragerea investitorilor strãini în județ
Total voturi: 124
Fotografia Zilei

Epistola întâia cãtre Corinteni a Sfântului Apostol Pavel Cãci cuvântul Crucii, pentru cei ce mor, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. ( I Corinteni 1;18)   citeste tot

Evenimentele Zilei

SINAXAR 28 martieÎn aceastã lunã, în ziua a douãzeci ºi opta, pomenirea preacuviosului pãrintelui nostru Ilarion cel nou, egumenul Mãnãstirii Palechitului. Sfântul Ilarion cel Nou, egumenul Mãnãstirii Palechitului ºi-a pus viaþa &i citeste tot




www.ghe.ro

www.transformatoaredetensiune.ro

www.aquabotosani.ro

www.comunebotosani.ro

www.imobiliarebt.ro