Ştiri:

Dragobetele (24 februarie)Inapoi  

Pe vremuri, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii, în special cei tineri, țineau sau făceau Dragobetele. Celelalte date atestate sunt 28 februarie, 1, 3 și 25 martie (oricum, în preajma Zilelor Babei Dochia și a echinocțiului de primăvară). Uneori, mai ales în sudul României, o perioadă întreagă, tot la îngemănarea lunilor februarie și martie sau, cel mai adesea, în martie, stă sub semnul Dragobetelui.


Majoritatea denumirile sunt calchieri după numele din slava veche a sărbătorii creștine a Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare numită în spațiul slav Glavo-Obretenia. Desigur, românii noștri, ca și în cazul altor sărbători din calendarul popular (Circovii, Ciurica, Probajenii sau Obrijenia, Procoavă, Ovidenia, Zacetania, Stratenia ș.a.), nu înțelegeau nimic din această denumire străină. Ca atare, numele slav a început să fie adaptat încet-încet limbii române, așa apărând în veacurile evului de mijloc denumirile Vobritenia, Rogobete, Bragobete, Bragovete (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), până când, probabil și sub influența principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul și sud-vestul României, denumirea Dragobete.


Unii filologi susțin proveniența lui „Dragobete” din două cuvinte vechi slave: dragu și biti, care s-ar traduce prin expresia „a fi drag”. Alți filologi, adepți ai autohtonismului total al sărbătorii, explică denumirea prin două cuvinte dacice: trago – „țap” și pede – „picioare”, acestea transformându-se în timp în „drago”, respectiv „bete”. În paranteză fie spus, înclinăm să credem că dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume ale divinităților dacice nu ne mai sunt cunoscute.

"O zi frumoasă pentru băieții și fetele mari"

Culegătorii de folclor de la sfârșitul veacului al XIX-lea și din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat și alte denumiri pentru această sărbătoare, precum Ioan Dragobete, Drăgostițele, Sântion de Primăvară, Cap de Primăvară sau Cap de Vară Întâi, dar și Dragomiru-Florea sau Granguru. Considerăm că filologii încă nu și-au spus ultimul cuvânt în această problemă, deși, pentru publicul larg, chestiunea nu este de un interes major, denumirea consacrată a sărbătorii, e vorba evident de Dragobete, fie ea slavă sau dacică, (re)impunându-se în ultima vreme în conștiința publică. De un interes mult mai mare se bucură, în mod firesc, modalitățile efective prin care tinerii de altădată țineau această sărbătoare, cât și în ce măsură și cum ar putea fi adaptate aceste modalități la zilele noastre.


Potrivit tradiției, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeile tinere”. Dimineața devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare și, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; dacă vremea era frumoasă ieșeau afară din sat, mai ales pe dealuri, băieții adunând lemne pentru foc, iar fetele culegând urzici și flori de primăvară, flori folosite apoi adesea în descântecele de dragoste; o parte din aceste flori, în special tămâioarele și viorelele, erau păstrate cu grijă până pe 24 iunie (la Sânziene); atunci se culegeau niște flori considerate surori ale acestora, flori numite roji (trandafiri sălbatici) și oglici (flori mici, galbene), se făcea un buchet din toate și se arunca pe o apă curgătoare; se credea că fetele care procedau astfel săvârșeau „o faptă bună”, echivalentă cu o jumătate de sărindar în cer, căci altfel aceste flori nu s-ar fi întâlnit sau „împreunat” niciodată. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi; această apă, păstrată cu mare grijă, ar fi avut proprietăți magice; se spunea că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase și mai drăgăstoase; dacă nu erau omăt și fragi, se strângea banala apă de ploaie sau cea de izvor, acest lucru făcându-se mai ales atunci când Dragobetele se ținea în luna martie.


În jurul focurilor aprinse pe dealuri, fetele și băieții discutau vrute și nevrute, însă, cel mai adesea, se spuneau glume (jâtii) cu substrat erotic sau se făceau hore. Fetele, cum simțeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat, în sudul României această goană fiind numită „zburătorit”. Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcăul era iute de picior și fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci fata se lăsa prinsă și avea loc o îmbrățișare, urmată de o sărutare mai lungă în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel puțin pentru un an de zile; de multe ori, astfel de logodne în joacă prefațau logodnele și căsătoriile adevărate.

„Dragobetele sărută fetele”!

Dacă nu se făcea cumva Dragobetele se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că tot anul respectivii nu vor mai fi iubiți, iar dacă o fată ieșea împreună cu un băiat și nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an, că doar nu degeaba se spunea că „Dragobetele sărută fetele”! Așadar, bucuria și veselia erau, trebuiau să fie, coordonatele esențiale ale acestei sărbători a dragostei!
Maturii aveau partea lor în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau că era îndeajuns să pui mâna acum pe un bărbat ... străin (de sat) și deveneau pe dată drăgăstoase bărbaților în tot anul care urma! Gospodinele aveau mare grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar și păsărilor cerului, nici o vietate nefiind vânată, blestemată sau, Doamne ferește, sacrificată
la Dragobete.
Îndeobște, sărbătoarea era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte din casă; astfel, se scuturau toate țoalele și se așezau lucrurile prin casă „ca să vie binele și averea să se întoarcă la casă”. Dragobetele nu era socotit de bun augur pentru treburile mari, așa că oamenii evitau să muncească prin ogrăzi sau la câmp de teamă că „vor ciricăi toată viața”. Oricum, înaintașii noștri observaseră că oricare dintre lucrurile mărunte începute acum mergeau mai cu spor; era, de altfel, o perioadă a multor începuturi sau întoarceri: păsările se împerecheau și începeau să-și facă cuiburi, copiii nu mai mâncau așa de mult (în acest sens, rușii aveau un proverb despre ziua Dragobetelui: „Se întoarnă păsările la cuib și copiii (de) la hrană”!), cloștile încep a cloci, celelalte surate ... neocupate încep să se ouă, vitele nu mai mănâncă așa de mult (se ... întorc de la iesle!) ș.a., toate dovezi ale depășirii unui prag calendaristic.

„Nu te-o prinde Dragobetele prin pădure!”

Semidivinitatea numită Dragobete era închipuită ca un flăcău voinic, puternic, frumos și tare iubitor, putând fi întâlnit prin păduri; de obicei, inspira dragoste curată și încredere; însă, unele fete și femei doreau neapărat să fie pedepsite de Dragobete, lucrând intenționat de ziua lui, iar apoi luând drumul pădurii, aici fiind „nevoite” să se lase iubite de Dragobete sau de un … flăcău confundat cu Dragobete, de aici apărând expresia, des auzită pe vremuri, „Nu te-o prinde Dragobetele prin pădure!” Chiar dacă mai „pedepsea” femeile, în general se considera că Dragobetele ocrotea și purta noroc îndrăgostiților, tinerilor în special, putând fi asimilat unui Cupidon românesc.
De altfel, Dragobetele, alături de zânele care luau forma Dragostelor, era socotit o personificare magică a iubirii. În această ipostază, el îi inspira pe îndrăgostiți, astfel încât aceștia își spuneau cuvinte anume, cuprinse, se zice, într-un „Rețetar de cuvinte vrăjite”, rețetar folosit cu precădere la Dragobete. Rostite pe un anumit ton, asemănător unei adieri a vântului de primăvară, cuvintele nu trebuiau auzite decât de ființa iubită, altfel puterea lor dispărea; din acest original rețetar nu lipseau cuvinte precum aproape, dor, dragoste, drag, dulce, farmec, fior, inimă, iubire, înger, lin, lumină, rugăciune și, invariabil, prenumele ființei iubite! Pe de altă parte, această zi era una dintre cele mai bune din tot anul pentru făcut de ursit sau de dragoste.
De fapt, toate credințele și practicile tradiționale de la Dragobete aveau un rost mai profund decât ne-am putea închipui, toți cei ce le înfăptuiau (re)echilibrându-și, din punct de vedere energetic, organismul. În plus, atmosfera de veselie specifică acestei sărbători contribuia la apariția unui tonus psihic optimist, prielnic sănătății, ca să nu mai amintim și de influența magnetismelor sexuale, cu vădit efect regenerator pentru cei implicați direct. Așa stând lucrurile, putem afirma că, într-un plan mai subtil, oamenii se vindecau la Dragobete unii pe alții! Așadar, nu întâmplător se spunea pe vremuri că Dragobetele era ținut și pentru ca oamenii, în special tinerii, să fie feriți de boli!
Originea acestei sărbători ar fi în ciclurile naturii, mai ales în lumea păsărilor, aceste viețuitoare fiind socotite de către strămoșii noștri cele mai apropiate de universul socio-uman. În acest context, nu e deloc o întâmplare faptul că pasărea era considerată una dintre cele mai vechi divinități ale naturii și dragostei. De altfel, o informație documentară din Franța secolului al XVII-lea ne arată cât de directă era, încă acum câteva veacuri, legătura dintre păsări și dragoste; prin documentul de care aminteam, Biserica Romano-Catolică a interzis expres ascultarea ... cântecului păsărilor! Motivul? Îi inspira pe tineri în așa-numita Valentinage (Dragoste de mai), aceasta dând naștere, conform clericilor catolici, dragostei sau nebuniei din dragoste! Sigur, pe noi ne poate amuza o asemenea informație, însă trebuie să acceptăm că ceva adevăr există în aceste relatări care ne vin din secolele trecute.

Păsările - mesageri ai zeilor

Revenind în spațiul autohton, mai precizăm că românii numeau sărbătoarea Dragobetelui și Logodiciul Păsărilor; se spunea că acum acestea se împerechează și își fac cuib, de la păsări obiceiul fiind preluat și de către oameni. Se pare că motivațiile preluării erau mai profunde, din moment ce păsările erau privite ca mesageri ai zeilor, corespondentul cuvântului grecesc pasăre însemnând chiar „mesaj al cerului” sau „prevestire”. După unii etnologi, logodna de primăvară a păsărilor a devenit în timp și „o sărbătoare a erotismului uman, ziua însurățirilor și înfrățirilor, a logodnelor ludice sau reale ale tinerilor. Avem aici o rămășiță (...) a cultului strămoșilor-păsări, care a jucat un rol important în viața oamenilor, (...) în vechime, comportamentul zburătoarelor fiind un model pentru conduita umană” (Romulus Vulcănescu).


Pe de altă parte, accentul pus pe păsări și pe femei, ne trimite la fecunditate, atât păsările, cât și femeile fiind simboluri ale creșterii și înmulțirii. Dragobetele, el însuși, afirmă alți etnologi, zân de esență solară, apropiat de divinități ale naturii și dragostei, ar descinde dintr-o străveche Zeiță Pasăre, această zeiță devenind, în zeci de mii de ani, Marea Zeiță a Pământului, unele atribute ale zeiței regăsindu-se la Maica Domnului, Baba Dochia sau Sfânta Vineri; ei bine, cei care au cercetat acest subiect socot că acum, la mijlocul lunii februarie, în partea a doua a acestei lunii sau în prima parte a lunii următoare, Marea Zeiță (re)apare în lume, epifania (apariția) sa anunțând iminenta sosire a primăverii și revigorarea naturii. Dacă amintim că unele legende românești ni-l prezintă pe Dragobete Iovan ca pe fiul Babei Dochia, iar despre Baba Dochia mulți mitologi sugerează că este o Mare Zeiță a Pământului (de natură, totuși, lunară!), atunci afirmațiile de mai sus capătă argumente și pe teritoriul folclorului românesc. Cert e că Dragobetele e principiul pozitiv, iar sub înfățișarea legendară a Babei Dochia aproape că nu mai recunoaștem nimic din trăsăturile eminamente revigoratoare și dătătoare de viață ale Marii Zeițe, deși moartea ei prin împietrire ne face să ne gândim la o divinitate a timpului care moare spre a renaște cu mai multă forță după o vreme.


Desigur, noi cercetări se impun și în această direcție. Oricum, am ajuns mai aproape de adevărata origine a acestei sărbători aparte dacă vom recunoaște că plantele, animalele și mai ales păsările (despre ele se credea că știau chiar secretele celor trei lumi, de aici născându-se celebra „limbă păsărească”!), fiind mult mai aproape de influențele cerului, presimt mult înaintea omului schimbările, aparent insesizabile, ce au loc în natura înconjurătoare... Oamenii de altădată, urmând instinctiv (sau, cine știe, poate chiar conștient!) păsările nu au făcut altceva decât să se integreze într-un ciclu cosmic de esență divină, încercând prin tot felul de practici și credințe să ajute Soarele și lumina să iasă biruitoare din eterna luptă cu forțele întunericului, forțe întruchipate acum de Baba Iarna sau Baba Dochia. La sărbătoarea Dragobetelui, elementele concrete ale acestei lupte veșnice erau, după cum am mai amintit, focul de pe dealuri, hora flăcăilor și fetelor de pe aceleași dealuri, florile culese de fete, veselia caracteristică acestei sărbători, descântecele care se făceau acum cu atâta spor, îmbrățișarea și sărutul de după goana rituală, ca niște peceți ale dragostei care se transforma adesea în logodne și căsătorii, sexul și dragostea care se făceau în această zi prin pădurile din preajma satelor și multe alte practici și credințe neajunse până la noi.
În concluzie, ceea ce au făcut veacuri la rând romanii la Lupercalii, vechii celți, dacii și apoi românii în aceeași perioadă a anului, ține de aceleași resorturi adânci pe care, de abia, de abia, le-am intuit în aceste rânduri. Desigur, e destul de puțin, însă credem că s-au creat premize pentru o cercetare mai temeinică a acestei sărbători care suscită, din rațiuni străine spiritului acestei sărbători, atâta interes în ultima vreme.

Extras din cartea „
Timpul sacru.Sărbătorile de altădată”, semnată de etnograful ieșean Marcel Lutic

 




    Total 20 Comentarii
  Adaugat de: 6UykaG19zCf
09 August 2014 (17:37)
h3rhLoVxmKj
Me dull. You smart. That's just what I nedeed.
  Adaugat de: cYZfaQjp
05 Iunie 2016 (00:49)
RxTLRg4r
Apple now has Rhapsody as an app, which is a great start, but it is currently hampered by the inability to store locally on your iPod, and has a dismal 64kbps bit rate. If this chan ges, then it will somewhat negate this advantage for the Zun e, but the 10 songs per month will still be a big plus in Zu ne Pas#s&8217; favor.
  Adaugat de: KennethAdedy
05 Septembrie 2017 (00:07)
chwkyo5a
wh0cd1173515
  Adaugat de: KennethAdedy
06 Septembrie 2017 (07:02)
6k7qclkj
wh0cd1908254
  Adaugat de: KennethAdedy
07 Septembrie 2017 (17:21)
qsxwo33q
wh0cd2789941
  Adaugat de: KennethAdedy
09 Septembrie 2017 (05:25)
8rn1viah
wh0cd3598155
  Adaugat de: KennethAdedy
10 Septembrie 2017 (15:57)
fpfc3hoc
wh0cd4185956
  Adaugat de: KennethAdedy
11 Septembrie 2017 (18:07)
11che582
wh0cd4700273
  Adaugat de: KennethAdedy
12 Septembrie 2017 (13:48)
pdp0ke7o
wh0cd5067644
  Adaugat de: JohnJex
19 Septembrie 2017 (11:14)
puanwfjq
https://paydayloans.us.org/ - payday loan online
    *Toate campurile sunt obligatorii.
  Nume
 
  Titlu
 
  Text
 
NEWSLETTER
  Aboneaza-te la newsletter
  pentru a primi prin e-mail
  ultimile noutati
Opinia Publică
Care ar trebui sa fie prioritățile instituțiilor statului pentru județul Botoșani ?
Investiții în infrastructură
Investiții în sănătate
Valorificarea turismului rural
Investiții în agricultură
Atragerea investitorilor străini în județ
Total voturi: 106
Fotografia Zilei

Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce mor, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. ( I Corinteni 1;18)   citeste tot

Evenimentele Zilei

Sinaxar 22 Noiembrie În această lună, în ziua a douăzeci și doua, pomenirea Sfinților Apostoli din cei șaptezeci, Filimon, Arhip, Onisim și Apfia, cei ce au fost ucenici ai Apostolului Pavel. Aceștia au fost pe vremea împără citeste tot




www.ghe.ro

www.transformatoaredetensiune.ro

www.aquabotosani.ro

www.comunebotosani.ro

www.imobiliarebt.ro