123 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu

La 15 iunie 1889, Luceafãrul se stingea pe pãmânt, ca sã se aprindã pentru totdeauna pe cerul neamului românesc. Avea 39 de ani. Astãzi se împlinesc 123 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Ultimul romantic.

Odã (în metru antic)
Nu credeam sã-nvãþ a muri vrodatã;
Pururi tânãr, înfãºurat în manta-mi,
Ochii mei ’nãlþam visãtori la steaua
Singurãtãþii.

Când deodatã tu rãsãriºi în cale-mi,
Suferinþã tu, dureros de dulce...
Pân-în fund bãui voluptatea morþii
Ne’ndurãtoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mãrii.

De-al meu propriu vis, mistuit mã vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mã topesc în flãcãri...
Pot sã mai re’nviu luminos din el ca
Pasãrea Phoenix?

Piarã-mi ochii turburãtori din cale,
Vino iar în sân, nepãsare tristã;
Ca sã pot muri liniºtit, pe mine
Mie redã-mã! (Mihai Eminescu)

Versurile sale înfloresc în centrul universului nostru, al românilor.

Iar cei care au lãsat sã le pãtrundã, în suflet, mãcar o razã din lumina sa de astru, nu au cum sã nu ºopteascã mãcar un vers scris de el, astãzi, la 15 iunie.

În Cartea de impresii a Memorialului de la Ipoteºti, locul în care, dacã te laºi purtat de legãnarea codrului sau de parfumul teilor, poþi simþi cã l-ai întâlnit pe Mihai Eminescu, s-au scris multe cuvinte de iubire pentru Poet. Reacþia vizitatorului este una de pioºenie, aproape.
Pentru cã: "La zidirea Soarelui, se ºtie,/ Cerul a muncit o veºnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu domnul Eminescu./ Domnul cel de pasãre mãiastrã,/ Domnul cel de nemurirea noastrã-Eminescu.(...)."
Poate cele mai frumoase versuri închinate de un poet, Grigore Vieru, lui Mihai Eminescu. În ianuarie 1988, Grigore Vieru a ajuns, în sfârºit, în casa lui Eminescu: "Ai ajuns prea târziu la mine, am ajuns prea târziu la Tine, bãdie Mihai, Te rog sã mã ierþi. Sunt fericit cã am, în sfârºit, norocul sã-mi lipesc lacrima inimii de aceastã eternã Icoanã mereu nãscãtoare de noi ºi noi minuni româneºti". Grigore Vieru, 1.I.1988.

Un alt vizitator îi scria, într-un stil familiar: "Dragul meu Mihail, am trecut sã vãd ce mai faci. Am gãsit fânul pus la uscat ºi mormintele pãrinþilor tãi, am vãzut liniºtea verdelui ºi umanitatea împletitã cu divinul din fiinþa «argaþilor tãi». Îmi este foarte dor de tine, dar sper sã ne vedem odatã ºi odatã ca sã putem sta de vorba mai mult decât data trecutã.... Voi veni lângã tine plinã de maci ºi de frumoase spice de grâu. Aºa mã vei recunoaºte. Dacã vei citi cuvintele mele, bucurã-te, pentru cã te iubesc ºi te aºtept". Indescifrabil, 15 iunie 1995.

Eminescologul Petru Creþia scria, de data aceasta mai mult pentru vizitatori, dar poate ºi mai mult pentru cei care încearcã sã-l transforme în colb ºi nu-i înþeleg acea luminã de astru. "Gândiþi-vã la acei ultimi ºase ani ai lui, gândiþi-vã cu durere ºi cu respect. Au fost ani de-a lungul cãrora Eminescu n-a mai fost Eminescu ºi în care Eminescu ºtia bine, cu o suferinþã sfâºietoare, cã nu mai este Eminescu. Dar în care nu ºtia, umilit de neputinþã, ce va rãmâne din el, cã locul lui se va afla, pe veci, printre poeþii cei mai puri ºi mai înalþi ai lumii. Anii aceia au fost, dupã aspra lege a firii, rãscumpãrarea unei prea mari arderi, a unei prea îmbelºugate ºi strãbãtãtoare respiraþii, a unor prea mari, zãdãrnicite ºi zadarnice, iubiri, dintre care nu cea mai micã a fost pentru neamul lui. A trãit atunci ca un om îngropat în nimicnicie, fãrã sã ºtie cã va învia spãlat de tot rãul lumii ºi cã, în eternitatea istoriei, toþi ai lui, noi cu înaintaºii ºi urmaºii noºtri, îl vor iubi ca pe nimeni altcineva." 1 VIII ’91.

Îl vor iubi... "Pentru cã noi, românii, suntem prin naºtere eminescieni, eu simt astãzi emoþia reîntoarcerii la locul naºterii mele adevãrate. Vã mulþumesc printr-o plecãciune de suflet cã mi-aþi oferit prilejul de a trãi acest sentiment. Eusebiu ªtefãnescu, azi –15-iunie-2000."

Citind cartea de impresii am primit o lecþie de patriotism ºi una de dragoste de Eminescu: "Orice român trebuie sã treacã prin Casa Eminescu, fie cea din simþirea lui, din opera cititã, fie cea din urmele lãsate de Eminescu. Ferice de acei români care au avut acest drept de la naºtere – sã vinã oricând la Ipoteºti. Ferice de mine cã am ajuns aici. Va trebui sã fac altceva de azi înainte. Încã nu ºtiu bine ce anume. Dar ºtiu – ceva mai mult decât pânã acuma. Valentina Butnaru, preºedintele Societãþii «Limba noastrã cea romanã» de la Chiºinãu.
Aug.2001".

Poate cã în fiecare an, la 15 iunie, pe la ora 16:30 (un martor povesteºte cã la aceastã orã a murit Eminescu dupã ce ar fi fost lovit în cap cu o piatrã), ar trebui sã se instituie minutul naþional de tãcere. Spre aducere aminte.

Sursa : http://www.jurnalul.ro/calendar/123-de-ani-de-la-moartea-lui-mihai-eminescu-615631.htm