Cum patronul nostru spiritual este “omul deplin al culturii romanesti”, “Romanul Absolut” Mihai Eminescu, ne bucuram sa reproducem integral un articol de Sfintele Pasti al marelui gazetar, aparut in Timpul, la 16 aprilie 1878. Hristos a Inviat!
PAªTELE de Mihai Eminescu Sã mînecãm dis-de-dimineaþã ºi în loc de mir cîntare sã aducem stãpînului, ºi sã vedem pe Christos, soarele dreptãþii, viaþa tuturor rãsãrind! Si la sunetele vechei legende despre suferinþele, moartea si învierea blîndului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucurã, ca ºi cînd ieri proconsulul Pilat din Pont ºi-ar fi spãlat mînile º-ar fi rostit acea mare, vecinicã îndoialã a omenirii : ,,Ce este adevãrul?”. Ce este adevãrul? De douã mii de ani aproape ni se predicã sã ne iubim, ºi noi ne sfîºiem. De mai multe mii de ani Buddha-Cakya-Muni viseazã împãcarea omenirii, liniºtea inimei ºi a minþii, îndurarea ºi nepizmuirea, si cu toate aceste de tot atîtea mii de ani, de la începutul lumii, rãzboaiele presurã pãmîntul cu sînge ºi cu cenuºã. În locurile pe unde au înflorit odinioarã cetãþi frumoase pasc pe risipe turmele, ºi ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dãrîmat; ba, chiar în numele celuia care propovãduia iubire, s-a ridicat în nenumãrate rînduri sabia ºi chiar astãzi aceiaºi cruce, acelaºi simbol de mîntuire e în ajunul de a încurca (ca pretest, nu negain) Europa într-un rãzboi al cãrui sfîrºit nici un muritor nu-1 poate prevedea. La întrebarea ce ºi-o face David Strauss, scriitorul vieþii lui Iisus, de mai sîntem noi creºtini sau ba, o întrebare la care rãspunde negativ, noi adãogãm alta: fost-am vreodatã creºtini? — ºi sîntem dispuºi a rãspunde nu. Mai adevãrate sînt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte rugãciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc : Nu numai dragostea Ta am lepãdat, ci ºi ca fiarele unul asupra altuia ne purtãm ºi unul altuia trupurile mîncãm prin feluri de lãcomii ºi prin nedireaptã voinþa noastrã. Deci, cum sîntem vrednici a lua facerile de bine ale Tale? Cã Tu eºti dirept, noi nedirepþi; Tu iubeºti, noi vrãjmãºuim; Tu eºti îndurat, noi neînduraþi; Tu fãcãtor de bine, noi rãpitori! Ce împãrtãºire avem cu Tine, ca sã ne ºi împãrtãºim bunãtãþilor Tale? Mãrturisim direptatea Ta; cunoaºtem judecata cea de istov a noastrã; propovãduim facerile Tale de bine; a mii de morþi sîntem vinovaþi; iatã, sub mîna Ta cea lucrãtoare ºi care þinea toate petrecem. Lesne este mîniei Tale celei atotputernice ca într-o clipealã sã ne piarzã pe noi ºi, cît este despre gîndul ºi viaþa noastrã, cu direptul este nouã sã ne dãm pierzãrii, prea direpte judecãtoriule! Dar… îndurãrii cei nebiruite ºi bunãtãþii cei negrãite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stãpîne! Rar ni s-a întîmplat sã vedem ºiruri scrise cu atîta cunoºtinþã de caracterul omenesc :Tu eºti bun, recunoaºtem cã noi sîntem rãii-rãilor, dar bagã de seamã cã nu-i vrednic de Tine sã-þi rãsplãteºti asupra noastrã pentru cã ai sta în contrazicere cu calitãþile Ttale de atotbun îndelung rãbdãtor, lesne iertãtor. ,,Video meliora proboqne, deteriora sequor” „Vedem cele bune ºi le aprobãm, dar urmãm cele rele.” Astfel, cu multã umilire strigãm : Cãlcînd aceste porunci ale Tale ºi în urma poftelor ºi a voilor noastre îmblînd, tot pãcatul în fieºtecare zi cu osîrdie facem: clevetire, hulã, þinere în minte de rãu, cãlcare de jurãmînt, vorba mincinoasã, vorbã de ruºine fireascã ºi afarã de fire, ºi ceea ce nu se aflã nici în dobitoacele cele necuvîntãtoare, acestea foarte pagîneºte, de nou le izvodim. Stinsu-s-au întru deºertãciune zilele noastre; de ajutorul tãu ne-am golit; batjocurã si rîs ne-am fãcut celor dimprejurul nostru; numele Tãu cel prea sfînt ºi Inchinat prin noi a se huli de pãgîn l-am fãcut. Învechindu-ne în rãutate; ºi in cãrãri neînþelepþeºte ºchiopãtînd, toþi ne-am abãtut, împreunã netrebnici ne-am fãcut; nu este cine sã înþe1eagã, nu este pînã la unul. Ciuma ºi robia ºi îmbulzeala ºi sãrãcia ºi multe feluri de morþi ºi dese pre noi de trei ori ticãloºii! ne-au despãrþit ca prin niºte bãtãi ca acestea sã ne tragi la Tine macar nevrînd noi; ci nici aºa nu s-au fãcut ceva mai mult despre noi. Datu-ne-ai pe noi pãgînilor spre robie ºi spre pradã si spre junghiere ºi spre jefuire celor fãrã de lege ºi nici aºa n-am înþeles, nici ne-am depãrtat de la vicleºugurile noaste ºi de la fãrã-de-legile noastre. Nici prin cele de întristare, nici prin cele rele nu ne-am înþelepþit, nici prin facerile tale de bine si prin darurile tale nu ne-am fãcut mai buni! Si astfel a fost totdeuna. În loc de a urma prescripþiunile unei morale aproape tot atît de veche ca si omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilã nu-I urmeazã deloc; ci, întemeiatã pe bunãtatea lui, s-aºterne la pãmînt în nevoi mari ºi cerºeºte scãpare. Si toate formele cerºirei le-a întrebuinþat faþã cu acea putere înaintea cãreia individul se simte a fi ca o umbrã fãrã fiinþã ºi un vis al înºelãciunii. Conºtie despre nimicnicia bunurilor lumii, înþelegînd cã aceastã viaþã cu trebuinþele ei prime e deja destul de grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri deºerte decît cele pe care le are din naturã, omul totuºi pune o deosebitã valoare pe împre-jurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alþii, de a-ºi întinde stãpînirea peste tot pãmîntul, de s-ar putea. Ce-i ajutã lui Cezar c-a fost un om mare? Astãzi poate cenuºa lui lipeºte un zid vechi împotriva ploii ºi furtunei. Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem în miºcare cu rezultatele la cari ajungem? Într-adevãr, privitã prea de aproape, ce ne prezintã viaþa decît împlinirea normalã a unor trebuinþe din cele mai simple? A bea, a mînca, a dormi, a se îmbrãca, adicã a-ºi hrãni existenþa ºi a o apãra contra intemperiilor. Conform cu acest scop, albina adunã vara ca sã aibã iarna; furnicile îºi zidesc locuinþele lor simple grãmãdind în ele merinde; bursucul îºi adunã provizii pentru iarnã, ºi încolo fiecare din aceste animale lasã lumea lui Dumnezeu sã fie precumu-i, neinteresîndu-se mai departe nici de politicã nici de nimica. Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebuinþe primare, are nevoie de un stat cu zeci de mii de funcþionari, de o oaste cu sute de mii de oameni, de drumuri de fier, de cai de comunicaþie, universitãþi ºi ºcoale, diplomaþi, adunãri legiuitoare, biruri, advocaþi, societãþi academice, gazete, marºandemode, teatruri, bani de hîrtie, tunuri, corãbii, prafuri de dinti, mînuºi, cîini de vînat, biblioteci, cazarme, filozofi, cafea, spitale si altele ca acestea. Nu-i asta o socotealã de mofluz? De aceea Faust, în care se întrupeazã omenirea cu poftele, ambiþia ºi deºertãciunea ei, dar ºi cu geniul ºi setea ei de ºtiinþã, stînd înaintea ultimei probleme, îºi toarnã venin dintr-o fiolã veche într-un pahar ºi voieºte sã-1 bea… cînd iatã cã sunã încet clopotele ºi cîntecele de la Înviere… ºi paharul îi cade din mînã…el e recîºtigat pentru viaþã. Înviere — renaºtere ? Paralel cu istoria realã a faptei, rãzboiului, cruzimii ºi rãutãþii, paralel cu acea þesãturã de egoism, vicleºug, tiranie de uliþã ºi tiranie personalã, din care cea din urmã e de preferat, alãturi cu voinþa acelui soi de oameni pe cari Calist îi descrie aºa de bine în rugãciunea lui — trãieºte creierul omenirii o micã parte din viaþã deosebitã, nesupus nici politicei, nici diplomaþiei, nici rãzboaielor ºi, în acele puþine momente ale lui proprii, el mãsurã depãrtarea stelelor ºi adîncul mãrei, greutatea pamîntului ºi uºurinþa eterului, aude florile crescînd, întrupeazã în marmurã frumuseþea liniilor ºi în picturã a colorilor, discompune lumina soarelui, aflã limba ce au vorbit-o asirienii, numãrã biblioteca lui Ptolomeu ºi desleagã un vechi papyros ce cuprinde leacuri egiptene. E în aceasta … mîntuirea ? Fi-va omenirea cultã, omenirea ºtiutoare mai bunã decît cea neºtiutoare? Dupã cîte ºtim din trecut ºi vedem azi, nu. Va rãmînea într-adevãr un tezaur în urma generaþiilor, însã totuºi, omul armei si acela al vicleºugului, ostaºul ºi diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult vieþuind decît pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton. De aceea, la ademenirea muzicei cereºti, Faust rãspunde : ,,Aud solia, dar îmi lipseºte credinþa în ea!” Vin zile de înviere ºi trec. Ici se salutã oamenii cu „Surrexit ! Verc Surrexit !”, dincoace cu „Hristos Voscres !” ºi în toate limbele pãmîntului se repetã acest cuvînt, dar noi zicem ca Faust: „Die Botschaft hõr’ich wohl, allein mir fehlt der Glaube /” Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învãþãtura lui, credem c-a înviat pentru cei drepþi ºi buni, al cãror numãr mic este ; dar pentru acea neagrã mulþime, cu pretexte mari ºi scopuri mici, cu cuvînt dulce pe gurã ºi cu ura în inimã, cu faþa zîmbind si cu sufletul înrãutãþit, el n-a înviat niciodatã, cu toate cã si ei se închinã la acelaºi Dumnezeu. Tiranul ce mînã la moarte sute de mii fãrã de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe mãsluite trezeºte patimile cele mai negre ºi mai uricioase ale mulþimii sînt adesea mai credincioºi vechei legende religioase decît Faust; poate cã, dupã orice crimã comit, s-aruncã înaintea icoanei ºi ºoptesc cuvintele lui Calist, cerºind iertare de la lesne iertãtorul Dumnezeu. Dar cu aceºtia chemaþi, cari sînt mulþi, nesfîrºit de mulþi, nu sporeºte comunitatea creºtinã: puþini sînt cei aleºi ºi puþini au fost de-apururi. Dar rãmîie datina ºi înþelesul ei sfînt, aºa cum e de mult; ºi, de nu va sosi niciodatã acea zi din care sã se-nceapã veacul de aur al adevãrului ºi al iubirii de oameni, totuºi e bine sã se creadã în sosirea ei, pentru ca sã se bucure cei buni în „ziua învierii”, cînd ne luminãm prin sãrbãtoare ºi ne primim unul pe altul ºi zicem fraþi celor ce ne urãsc pe noi ºi iertãm pe toþi pentru înviere, strigînd cu toþii: „Christos au înviat!” [16 aprilie 1878 ] |
Fii primul care comentează !! |