Pe urmele lui Luchian: comoara ascunsă la Botoșani | |
Cea mai intimă și zguduitoare mărturie despre Ștefan Luchian nu a fost niciodată consemnată până acum de biografii artistului. Am descoperit-o la Botoșani, popas timpuriu și efemer în viața marelui pictor. Un caiet cu însemnările celei care i-a fost alături până în ultima clipă dezvăluie detalii inedite despre un personaj devenit între timp legendă.
Încuiat cu grijă în vitrina Fundației "Ștefan Luchian" din Botoșani se află un caiet cu paginile îngălbenite. În el, Laura Cocea și-a notat amintirile - multe dintre ele legate de celebrul ei unchi, marele pictor al florilor.
Laura era fiica Paulinei Cocea, verișoară primară cu Ștefan Luchian. Paulina și soțul ei, Ernest, erau foarte apropiați de artist. I-au fost alături la bine și la greu. La bine, Luchian i-a invitat să locuiască împreună cu el într-o somptuoasă vilă pe care și-o cumpărase la Șosea în 1896. Soții Cocea și copiii lor s-au mutat în casa din Kiseleff și au rămas acolo până în 1898, când pictorul a fost nevoit să vândă proprietatea. Câțiva ani mai târziu, când sănătatea lui Luchian a început să se deterioreze vizibil, soții Cocea i-au întors favorul și l-au chemat să stea cu ei. Au rămas împreună până la moartea pictorului, chiar dacă au fost nevoiți să schimbe mai multe locuințe cu chirie.
Laura - alintată "Lorica" - a crescut practic în preajma unchiului ei, pe care îl diviniza. I-a fost model pentru mai multe pânze celebre. A urmat ea însăși Facultatea de Belle Arte. Apoi, în 1913 s-a căsătorit tot cu un pictor, Traian Cornescu. Împreună i-au fost alături lui Luchian în cele mai grele momente ale vieții lui - atunci când din cauza bolii nu mai putea ține pensula în mână. Cei doi tineri l-au vegheat până în ultima clipă.
Mulți ani mai târziu, Lorica și-a notat amintirile din copilăria și tinerețea ei. Pare incredibil că această mărturie nu a fost consemnată nicăieri. Caietul, aflat de mulți ani în posesia Fundației "Ștefan Luchian" din Botoșani, nu a fost niciodată publicat până acum.
NICI SINGUR, NICI MEREU SĂRAC Însemnările Laurei Cocea demontează mai multe mituri false referitoare la biografia lui Ștefan Luchian. În primul rând, cel conform căruia marele artist ar fi murit singur și uitat de toți. Chiar dacă nu s-a căsătorit și nu a avut copii, Luchian s-a bucurat totuși de sprijinul unei familii devotate până la sacrificiu.
O altă prejudecată încă larg răspândită este aceea că pictorul ar fi trăit toată viața în mizerie. Nimic mai fals. Chiar dacă a murit sărac, Ștefan Luchian se născuse într-o familie înstărită. Originile lui nu erau deloc plebee.
Cu toate că a rămas de timpuriu orfan de tată (la numai 9 ani), Luchian s-a bucurat de o copilărie lipsită de griji și de o educație aleasă. Mama lui, Elena, și-ar fi dorit ca fiii ei să îmbrățișeze cariera militară, continuând tradiția paternă. S-a resemnat însă în fața refuzului hotărât al primului ei născut. Ștefan a absolvit Școala de Belle Arte din București. Și-a continuat apoi studiile artistice la München și Paris, petrecând câte un an în fiecare dintre aceste metropole culturale. În străinătate n-a dus deloc o existență ascetică, fiind familiarizat atât cu cursele de cai, cât și cu viața de noapte. Se pare, de altfel, că în capitala Franței a contractat groaznica maladie care avea să-l răpună la numai 48 de ani.
După moartea mamei sale, în februarie 1892, Ștefan Luchian s-a grăbit să vândă casa din Popa Soare și, cu partea sa de moștenire, s-a întors în toamna aceluiași an la Paris, unde timp de șase luni a frecventat cursurile prestigiosului Colegiu Julien.
DE LA PROSPERITATE LA RUINĂ FINANCIARĂ ȘI SENTIMENTALĂ Și după revenirea sa definitivă în țară, în primăvara lui 1893, tânărul pictor a continuat să se bucure de prosperitate. Mai deținea o moșie la Jugureanu pe care a lichidat-o rapid, investind banii în ipoteci. Generos și bonviveur, a devenit repede o figură centrală a boemei bucureștene. Laura Cocea notează în amintirile sale: "Bărbații (familiei) în fiecare zi aveau cenaclu la cafenea. Capșa era locul unde schimbau ideile."
Timp de câțiva ani, grijile financiare nu l-au preocupat pe Luchian. Ba chiar, în 1996, și-a cumpărat o vilă la Șosea. "Nu era o casă obișnuită, cum mai văzusem pe cele în care locuisem până atunci", povestește tot Laura Cocea. Ea descrie în detaliu clădirea imensă, pătrată, cu intrări pe fiecare latură, cu grajduri și șoproane, cuști pentru curcani și un etaj rezervat servitorilor. "De la ușa cea mare din față, din vestibul, intrai în salonul mare și rotund ca la Atheneu; aici era și atelierul lui Ștefan", explică nepoata pictorului. Amintirile ei despre această perioadă sunt amintiri ale copilăriei. Născută în 1893, Lorica nu mergea încă la școală când familia ei s-a mutat în vila din Kiseleff a unchiului artist. Un adevărat paradis pentru cei doi copii ai soților Cocea, care se distrau întărâtând curcanii sau spionând atelierul pictorului. Marea atracție a fiecărei zile era însă alta: "Așteptam pe la ora 6:00 să ne trimeată la poartă să chemăm un chelnăr de la Flora să comandăm bunătăți ca înghețată sau lapte bătut." Nici un nor nu părea să umbrească tabloul idilic al unei familii fericite. Dar această perioadă binecuvântată nu a ținut mult.
Artist genial, dar fără simțul banului sau al afacerilor, Luchian s-a trezit la 31 de ani sărac. Plasamentele proaste și cheltuielile nechibzuite măcinaseră încet, dar sigur averea moștenită de la părinți. Lovitura de grație i-a dat-o însă boala. Primele ei simptome s-au manifestat în iarna lui 1898, tocmai când pictorul, îndrăgostit nebunește, își făcea planuri de căsătorie.
Marea iubire a lui Ștefan Luchian s-a numit Cecilia Vasilescu și era fiica primarului din Alexandria. Angajat să picteze zidurile catedralei ortodoxe din localitate, o zărise la o serbare populară din oraș. Într-o însemnare datată 29 iulie 1898, Luchian nota: "Am tresărit. În alb, același înger trece cu încingătoare verde, cu părul resfirat... După prânz am încercat să lucrez, dar nu știu de ce culorile mi se păreau întunecoase, fără viață. Am aruncat paleta și pensulele le-am rupt. După câteva vizite am luat drumul pe cea mai frumoasă șosea din Alexandria, unde locuiește primarul și la care eram invitat să luăm prânzul împreună". Aici a descoperit-o pe Cecilia, căreia s-a oferit să-i de lecții de desen.
Au urmat luni de curte asiduă și de corespondență pasionată. Cecilia îi împărtășea sentimentele și nunta părea iminentă. Apoi, brusc, s-a declanșat maladia. Febră mare și o erupție de abcese purulente în gât l-au imobilizat la pat pe Luchian timp de trei săptămâni.
Prima recidivă, în martie 1899, a fost și mai violentă. Apoi, în iunie, artistul a primit o altă lovitură dureroasă: părinții Ceciliei Vasilescu i-au refuzat ferm mâna fiicei lor. Mai mult decât dificultățile materiale prin care trecea Luchian, a contat, probabil, stigmatul groaznicei lui boli.
AGONIE ȘI CREAȚIE Pentru Ștefan Luchian începuse calvarul. Maladia sa evolua rapid. În ianuarie 1902, internat la Spitalul Pantelimon, îi mărturisea într-o scrisoare lui Constantin Mille:
"Nu v-am scris, pentru că mi-a fost tare rău și încă mi-este, dar mai puțin decât îmi era. Pe lângă paralizia picioarelor, care de la șolduri în jos îmi sunt complet amorțite și în imposibilitate de a face ceva cu ele, apoi încă o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu știu cum să o numesc, pentru că doctorul nu a pus încă diagnosticul. Sunt aici de o lună și jumătate și nu am ajuns cel puțin nici să cobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu, ce pune pentru căutarea mea. Și știința are o limită, așa că bietul doctor dă și el din umeri și îmi recomandă răbdare".
Într-adevăr, știința epocii s-a dovedit neputincioasă în fața bolii care-l măcina pe Luchian. Internările periodice în spital îl secătuiau financiar, dar nu-i ofereau decât ameliorări efemere ale simptomelor. Curând nu a mai ieșit din casă neînsoțit. În amintirile sale, Laura Cocea povestește de ce: "Într-una din acele seri, întorcându-se de la Kubler, nu a mai fost posibil să facă un pas. A luat o trăsură și, de atunci, se ducea numai acompaniat de tatăl meu la cafenea".
Paradoxal, din punct de vedere artistic se îndrepta spre apogeul creației sale. Deși trupul îl asculta din ce în ce mai puțin, penelul îi devenea tot mai expresiv, mai original. Perfect lucid, era terorizat de groaza că în curând nu va mai fi în stare să picteze.
Prea bolnav ca să mai poată petrece multe ore în afara casei, s-a văzut nevoit să renunțe la ieșirile în natură. "Cred că e ultima încercare pe care o mai fac cu peisajele, e prea greu, prea peste puterile mele", îi scria Luchian prietenului său, Virgil Cioflec, în vara lui 1909. Se afla la Moinești. Și, într-adevăr, intuise corect. Întors în București, nu va mai părăsi până la sfârșitul vieții Capitala.
Așa au devenit florile tema predilectă a lui Luchian. Prin ele, natura pe care o iubea atât ajungea în camera sa de suferință. Laura Cocea își amintește în însemnările sale: "Florile rare i le aducea Cioflec. Anemonele, spre exemplu, le comanda el în Italia.
Și cu câtă poftă se așeza la lucru!". Tot Lorica povestește că, în ciuda bolii, Luchian rămăsese la fel de "energic": "Când se apuca de lucru nimic nu-l oprea, (nici) dureri, (nici) vizite". "Era entuziast, când îi venea ceva în gând trebuia imediat gândul pus în aplicare. Dacă voia ceva, trebuia imediat să pleci în oraș să cumperi sau să comanzi".
Dar boala continua să progreseze. Curând, degetele artistului nu au mai putut controla pensula. Luchian nu s-a resemnat. A cerut să îi fie legată de încheietură. Și a continuat să lucreze, cu febrilitate, încăpățânându-se să învingă limitările propriului trup. Celor care-l îndemnau la odihnă le răspundea senin: "Credeți că există o moarte mai bună decât să mori la lucru? M-am odihnit prea de ajuns în pat..." (Petru Comarnescu)
În ciuda suferințelor cumplite, Luchian rămăsese același om "blând și apropiat" - își amintește Laura Cocea. Ea povestește: "După o criză de dureri își întorcea capul de la perete și, privindu-ne cu ochii lui blânzi, ne spunea: "A trecut. S-a terminat. Hai să stăm de vorbă". Și începea să ne povestească câte ceva din copilărie".
PICTÂND DIN VORBE În 1913, Laura Cocea s-a măritat cu un văr din Botoșani al tatălui ei, pictorul Traian Cornescu. Tinerii căsătoriți au plecat la Paris, unde au rămas timp de un an. Despărțirea de unchiul Ștefan a fost însă dureroasă. Lorica notează în caietul ei:
"... deși plecam în voiaj de nuntă, am plâns, am plâns numai că mi se părea că-l las singur. Rămâneau toți ceilalți ai casei care-l puteau ajuta la lucru, dar eu nu simțeam asta. Cei care mă conduceau mi se păreau că-s din altă lume, mă întrebam ce caută acolo. Când a pornit trenul am izbucnit, nimeni nu mă putea împăca. Dar când ne-am întors după un an a fost și mai trist; casa era golită de tablouri, toate ultimele bucăți cu care-l lăsasem nu mai erau nici una, și toate portretele de familie. Asta n-ar fi fost nimic, dar aflu că nici nu mai poate să lucreze. Bucuria întoarcerii acasă a fost și mai tristă. Nu puteam să concep așa ceva. El, cu seninătatea obișnuită, l-a luat pe bărbatul meu lângă dânsul și l-a pus la lucru."
Traian Cornescu s-a dovedit un neprețuit colaborator artistic. Urmând indicațiile maestrului, aranja florile în vaze sau ulcele, îi pregătea șevaletul sau îi așeza culorile pe paletă. Laura Cocea povestește că soțul ei "era cam leneș dimineața, la sculat". Din odaia alăturată îl auzeau pe Luchian strigând: "Hai băiete, s-a făcut 9, prezintă-te cu pânze întinse, că ne apucă amiaza!".
"Când un tablou era terminat, îl auzeam: «Lorico, vino și-l dă la o parte, să-l vedem câte parale face; e bun sau prost»".
Mai târziu, în ultima fază a bolii, "Trăienică" schița și desenul, după indicațiile precise și detaliate ale lui Luchian. Apoi, marele artist desăvârșea tabloul, punând tușele de culoare. Dar asta îl costa un efort supraomenesc.
O mărturie zguduitoare despre acest calvar al creației ne-a parvenit de la Nicolae Tonitza: "I-am legat pensula de antebrațul mâinii drepte (căci boala i-a luat vigoarea degetelor) și mâna lui începe să se zbată nervos și stângaci pe suprafața pânzei și fața lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoșător... Rezonanțele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la lașitate. Am fugit din fața acelei schingiuiri voite și - într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase - am plâns, plânsul sec al neputinței mele detestabile".
În camera lui Luchian din Botoșani, pe un șevalet se află ultima pânză la care a "lucrat" artistul înainte să moară: un cap de femeie, în semiprofil.
Culorile amintesc de paleta subtilă a maestrului, dar mâna care le-a așternut a fost a lui Traian Cornescu. Ștefan Luchian nu mai putea picta decât cu cuvintele. Trupul îl abandonase, dar nu și pasiunea pentru pictură.
Postum, Luchian s-a mutat la Botoșani Ștefan Luchian a murit în noaptea de 27 spre 28 iunie 1916 la București. Departe de Moldova copilăriei sale. Și, totuși, atmosfera odăii în care artistul și-a trăit anii din urmă o regăsim la Botoșani, și nu în Capitală.
În Botoșani, pe Strada Victoriei la numărul 15, într-o frumoasă casă cu pridvor, există o cameră din care Luchian pare să fi plecat doar de câteva minute. Pe șevalet îl așteaptă o pictură neterminată. Lângă pat, pe noptieră stau cărți și ziare parcă abia răsfoite. În aer miroase a vopsele. O ceșcuță cu cafea așteaptă ultima sorbitură. Maestrul nu poate fi departe...
"Am adus aici obiecte din ultimul domiciliu al pictorului », explică Aglaia Corneanu, președinta Fundației «Ștefan Luchian». Decorul a fost completat și cu piese care nu i-au aparținut artistului, dar care provin din aceeași epocă. Nimic nu a fost însă adus întâmplător în această reconstituire minuțioasă. În spatele fiecărui obiect se ascunde o poveste, o trimitere biografică atent documentată."
Sediul Fundației "Ștefan Luchian" nu este propriu-zis o casă memorială. Pentru simplul motiv că, de fapt, artistul nu a locuit niciodată aici. Construit pe la 1800, imobilul din Strada Victoria 15 a fost reședința unui negustor armean, Vasile Ciomac. Era abandonat și în pragul năruirii când, în 1996, pictorița Aglaia Corneanu l-a cerut Primăriei, angajându-se să-l restaureze și să-l tranforme într-un centru artistic dedicat memoriei lui Luchian.
Chiar dacă Luchian n-a călcat niciodată în ea, casa din Strada Victoria merita cu prisosință să fie inclusă în patrimoniul istoric și arhitectural al orașului. Este o dovadă a măiestriei meșterilor moldoveni și o minunată interpretare populară a stilului brâncovenesc. Chiar și numai pentru salvarea acestei bijuterii de armonie și simplitate, Aglaia Corneanu merită felicitări și recunoștiință. Iar pasiunea ei pentru Luchian a plasat Botoșaniul pe traseul obligatoriu al fanilor marelui pictor.
Neam de boieri Contrar unei prejudecăți încă foarte răspândite, Ștefan Luchian nu provenea dintr-o familie modestă. Originile sale erau mult mai puțin umile decât a lăsat să se înțeleagă cinematografia comunistă. Pe linie paternă se trăgea dintr-un neam de boieri moldoveni de rang mijlociu. Bunicul său era serdarul Vasile Luchian, «prezident al Eforiei » din Galați. Adică un fel de echivalent al primarului din zilele noastre. Tatăl artistului, maiorul Dumitru Luchian, fusese camarad de arme și prieten cu Alexandru Ioan Cuza. Unionist convins, își adusese nevasta "de peste Milcov", din Țara Românească. Elena Luchian era fiica lui Iamandi Chiriacescu, proprietar agricol din Ialomița. La nuntă primise drept dotă o casă în București, în Strada Popa Soare. Aici se vor muta cei doi soți împreună cu copiii lor în 1873, după trei ani petrecuți la Botoșani.
Boala lui Luchian: rușinoasă sau misterioasă? Marele pictor al florilor s-a stins la doar 48 de ani măcinat de o maladie cumplită. Era aproape complet paralizat și avea dureri groaznice. Lupta lui cu boala începuse înainte să împlinească 31 de ani. În mod straniu, puțini autori îndrăznesc să numească maladia care l-a transformat pe Luchian într-un invalid. Cei mai mulți sugerează discret că ar fi fost vorba despre sifilis, groaznicul flagel al epocii. Simptomele corespund perfect formei neurologice ale fazei terțiare : dureri acute ale încheieturilor, pierderea mobilității, paralizie progresivă. Se presupune că pictorul contractase infecția încă din timpul șederii sale la Paris. Sifilisul poate rămâne ani de zile în stare latentă, fără să se manifeste.Totuși, există și surse care avansează un alt diagnostic: scleroza în plăci. În fază terminală, această maladie a sistemului nervos central afectează însă și vederea, concentrarea și capacitatea de a vorbi. Luchian nu a avut asemenea simptome. Majoritatea biografilor concluzionează că sifilisul rămâne ipoteza cea mai probabilă. Cum mai persistă însă prejudecata că este o "boală rușinoasă", referirile directe sunt de obicei eludate pudibond. (M.M.)
Născut în garnizoană, uitat la Ștefănești Ștefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868 în incinta garnizoanei din târgul Ștefăneștilor. Tatăl său, maiorul Dumitru Luchian, era comandantul Batalionului 3 Grăniceri și fusese încartiruit aici cu un an înainte. Aici i s-au născut amândoi copiii. Apoi, în 1870, maiorul Luchan a demisionat din armată și s-a întors cu familia la Botoșani, unde locuise și înainte de căsătorie. Deși Ștefan Luchian este singura celebritate locală, doar un bust de piatră mai amintește astăzi de legăturile sale cu Ștefăneștiul. Clădirea în care s-a născut nu mai există de mult. "Pe vechiul ei amplasament se află acum sediul poliției orășenești", explică prof. Aglaia Corneanu, președinta Fundației "Ștefan Luchian" din Botoșani.
Da, din 2004, Ștefăneștiul se poate lăuda cu statutul de oraș. În realitate a rămas un mic târg de provincie. Cei circa 5.800 de locuitori trăiesc, în copleșitoarea lor majoritate, din agricultură. Cultivă pământul și cresc vite. Lumea e săracă și totul are un aer de paragină. Muzeul dedicat memoriei pictorului, amenajat în incinta unei vechi școli de la intrarea în localitate, este închis de mulți ani. Prin acoperișul spart, ploile au făcut ravagii, amenințând rezistența construcției. Umezeala risca să distrugă exponatele. Au fost mutate toate la Muzeul Județean Botoșani pentru conservare. Primarul din Ștefănești a promis reabilitarea grabnică a clădirii. Au trecut de atunci aproape doi ani. De progresat, a progresat doar ruina.
Sursa : http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/redescoperirea-romaniei/pe-urmele-lui-luchian-comoara-ascunsa-la-botosani-513887.html
|